cateva randuri

Ce bine a gandit Dumnezeu lumea ! Ne-a lasat sa intalnim oameni care au suferit si sufera mult mai mult decat noi, pentru ca, prin ei, sa ne apropiem si noi de Adevar !

Hai - hui prin poienile sufletului

Deunăzi am stat să ma întreb cum se face că am devenit om mare şi când şi prin ce concurs de împrejurări mi s-a întâmplat şi mie, la fel ca multora înaintea mea, o asemenea nefăcută.

Mi-am pus întrebarea: ce înseamnă a fi copil? Mi-am zis că a fi copil ţine şi de vârstă, dar e cu precădere o stare în care ai cea mai mare deschidere posibilă, cea mai mare iubire, inconştientă, faţă de fiinţele din jurul tău, o stare în care poţi oferi totului tot.
Deschiderea presupune sinceritate.
Ochii unui copil sunt cu totul altfel. Ochii lui limpezi văd esenţele fără a încerca să le explice. El nu se teme mai mult de 10 minute de ceva.

M-am întrebat apoi de unde până unde a ţinut copilăria mea conştientă.

Identific momentul iniţial într-o zi de primăvară.

Pesemne în aceeaşi săptămână mă plimbasem cu bunicul meu, care acoperea cu mâna lui mare, boţul mic de carne al mâinii mele. Bunicul îmi atrăsese atenţia asupra zilei însorite, asupra pomilor înfloriţi. Îmi spusese apoi ce specie de pom aveam în faţa mea şi după ce îl puteam recunoaşte. “Ăsta e un prun, draga moşului. Vezi tu, are coajă zgrumţuroasă şi florile lui sunt albe. Iar acesta este un cireş. Priveşte coaja lui lucioasă şi minunatele flori albe micuţe. Iar acesta e un cais ! Are flori mult mai mari decât cele de cireş, şi cu nuanţe de roz-alb.
La câteva zile fui lăsată în custodie la o vecină, până când mama avea să se întoarcă de la servici.
Doamna care se ocupa de mine în acele ore dori să înfiripe o conversaţie cu drăgălaşul copil ce, probabil, eram. Eu între timp îmi ocupasem mintea cu colţurile, noi pentru mine, ale casei ei, şi, pe lângă sobă stând, descopeream figuri de căprioare bând din izvorul ţesut la picioarele lor, în covoarele atârnate pe pereţi. La un moment dat încep eu a grăi: “Tanti Cheţa, ştiaţi că bunicul meu e cel mai ineligent om din lume?! “Da?”, spuse gazda. “De ce crezi tu asta, fetiţo? Bunicul meu ştie cum se numesc toţi pomii din lume, doar după coajă, frunze sau florile fiecăruia. “

Copilăria mea se întinde de aici şi până în momentul în care, cu câţiva ani în urmă, cunoscând tremurul cărnii şi descoperind suferinţa acută, am avut un foarte scurt dialog cu un copil.

Încercând să-i învăţ pe aceşti copii ce îmi fuseseră daţi în grijă să dea mâna unul cu altul, în semn de prietenie, m-am dus la fiecare din ei şi le-am luat mânuţa într-a mea scuturându-le-o uşor şi spunându-le cald că aşa trebuie să facă pentru a demonstra că sunt prieteni cu cineva. În marginea grupului de copii un căpşor cu doi ochi negri, sfredelitori dădea mâna cu colegul din dreapta şi mie ezita să mi-o întindă. Atentă fiind la el şi dorind să aflu pricina acestei reţineri, l-am întrebat cu blândeţe de ce nu dorea să dea mâna cu mine. Cu o voce subţirică a îngăimat: “Tu nu eşti copil”. Răspunsul lui de atunci, fu mai adânc decât sute de conversaţii pe care le avusesem cu cei ca mine, oamenii mari, în decursul anilor.

Un copil care abia ştia să numere până la zece, care nu ştia spune sigur în ce parte se afla dreapta sau stânga sa, care credea toate poveştile pe care i le spuneau oamenii mari, a reuşit să mă uimească. Am simţit că vedea prin mine. Sinceritatea lui mi-a făcut mult bine.

Am simţit că percepuse în mine nostalgia copacului de a fi sămânţă, a fructului de a fi floare, a fluturelui de a fi omidă, nostalgia de a privi lumea de la cincizeci de centimetri, nu de la peste un metru şi şaizeci de centimetri, nostalgia de a mă juca cu ei. Dar simţise şi nefirescul unei astfel de încercări, îmi simţise vârsta psihologică dincolo de cea fizică, tânără încă, îmi presimţise toate umbrele. Iar acestea din urmă sunt cele ce ne fac să fim oameni mari.

Din câmpia mea adumbrită am salutat câmpia lui plină de soare şi de pomi înfloriţi de toate culorile.

Ne nastem ori murim - te-ntreb

20. 10 . 2009

Între noi stau două oraşe
ca două moaşe,
ne naştem ori murim – te-ntreb.

pe geamul aburit dintre
ceea ce vom reuşi să fim
sunt urme de palme
cu striaţiile îngheţate.

au înmărmurit acolo, căutând căldura.
ne naştem ori murim – te-ntreb.

clipa ne moşeşte,
dar până la urmă nu mai contează
dacă ne naştem,
ori dacă murim,

pentru că aşa ne-născuţi
şi ne-morţi
ne situăm în punctul cel mai prielnic
al umanităţii noastre,

infimă părticică din cele două oraşe
care stau
placide şi indiferente
între noi.