Puţini o cunoşteau. Nu! Mulţi o cunoşteau, dar între anumiţi parametri. Câţi oameni o cunoşteau cu adevărat şi câţi oameni ştiau de ea? Tot aşa: câţi oameni cunoştea cu adevărat? S-a gândit la grupurile de pe internet, la numerele din telefonul mobil, la notiţele scrise în grabă în diferitele sale carneţele, toate conţinând mesaje, frânturi de informaţii, numere şi descrieri care o ajutau să-şi amintească de ceilalţi poate, să-şi amintească cine erau ei. Dar nu era sigură. Cât de mult putem şti despre alţi oameni şi în ce grad rămânem anonimi?
Îşi aminti că citise despre supermodernitate, în care anonimitatea şi identitatea se unesc în locuri publice. Ciberspaţiul, un spaţiu doar teoretic, ar fi putut fi văzut drept spaţiu public. Interacţiunea, în orice formă, poate fi considerată o tentativă de a deveni public. Brusc se simţi mai mult decât modernă, iar în această zi, ar fi zis, chiar supermodernă. De ce nu? Oricum, totul avea loc doar în capul ei.
În vreme ce privea pe fereastră la oraş şi obiceiurile sale, îşi dădu seama că nu ştia dacă oraşul ar putea-o cunoaşte, ori dacă ea ar putea vreodată cunoaşte acel oraş. Fiecare suflet purta multe secrete, unele mici, altele mari, dar toate importante.
Cât de vechi era sufletul oraşului şi cât de vechi era sufletul ei? Gândul o intimidă.
Oameni veneau, plecau, trăiau, mureau, însă vizitele lor işi lăsau amprenta în sufletul nemuritor al oraşului. Îl vor face şi fragmentele ei nemuritor? Timpul o va spune.
Aminteşte-ţi să trăieşti, se gândi.
